Skip to content

5 aprilie 2011

2

Forme fără fond

1) Formele fără fond

Procesul de modernizare românească a cunoscut fenomenul formelor fără fond, care a făcut obiectul unei teorii speciale, teoria formelor fără fond. Despre formele fără fond au scris Ion Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Titu Maiorescu, Gh. Asachi, Ion Ghica, George Bariţiu, B. P. Hasdeu.

Titu Maiorescu

Cel care oferă o analiză a formelor fără fond ca o teorie a procesului de modernizare românească este Titu Maiorescu, continuată şi dezvoltată de M. Eminescu. Titu Maiorescu vorbeşte de formă fără fond: „Al doilea adevăr, şi cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi”. Fruntaşul junimist menţionează enunţul „formă fără fond“, destul de rar, dar aceasta s-a impus ca una dintre cele mai populare sintagme datorită impulsului dat cu articolul. În contra direcţiei de astăzi în cultura română, apărut într-o perioadă de mari controverse şi convulsii sociale, când România părea neguvernabilă, iar filosoful a căutat o explicaţie a acestei situaţii. Maiorescu susţine că orice formă fără fond trebuie înlăturată, întrucât numai astfel se reconstruieşte cultura română începînd cu fundamentul ei.

M. Eminescu

Concepţia despre formele fără fond a lui Eminescu derivă din viziunea sa organicistă şi evoluţionistă despre progres, care nu acceptă dezvoltarea socială: „se poate realiza un adevărat progres, pe care nu-l vedem şi nu-l aprobăm decât în dezvoltarea treptată şi continuă a muncii fizice şi intelectuale. Căci cine zice «progres» nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată“. Pentru Eminescu, perioada de naştere a formelor fără fond – „epoca de tranziţiune“ – este cea cuprinsă între 1848 şi 1866, când s-au copiat masiv forme instituţionale din Europa Occidentală. El dezbate esenţa procesului de modernizare românească, anume acordul dintre noul organism politico-juridic de sorginte occidentală şi fondul românesc. Românii nu au participat la edificarea noii civilizaţii moderne ci doar au adoptat prin copiere o cantitate enormă de forme care cu greu se configurează în structuri instituţionale eficiente. Introducerea tuturor formelor noi s-a făcut „fără elementul moderator al tradiţiilor trecutului. În loc ca un spirit nou de muncă şi de iubire de adevăr să intre în formele vechi ale organizaţiei noastre, s-a păstrat din contra incultura şi vechiul spirit bizantin, care a intrat în formele nouă ale civilizaţiei apusene. Nu ceva esenţial, nu îmbunătăţirea calităţii a fost ţinta civilizaţiei române, ci menţinerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare şi cu totul în disproporţie şi cu puterea de producţiune a poporului şi cu cultura lui intelectuală“. Eminescu aminteşte de forme exterioare sau de forme lipsite de cuprins. În adoptarea formelor exterioare s-a plecat de la convingerea că acestea vor schimba rapid realităţile vechi făcute responsabile pentru situaţia societăţii româneşti. Formele fără fond exprimă lipsa unor legături reale între instituţiile moderne şi fondul autohton, precum şi un conţinut vechi într-o formă nouă, fără să se schimbe nimic: „Astfel, oricari ar fi formele în cari se îmbrăca viaţa publică şi orice numiri s-ar da acelor forme, substratul lor organic este acelaşi ca şi în trecut. A-l boteza din nou pe un om nu va să zică a-l schimba; a pune numele de regim democratic unei oligarhii vechi nu va să zică a schimba starea de lucruri“. O formă nu schimbă prin sine o realitate, ci ea doar o întăreşte sau, dimpotrivă, o falsifică. Fondul este întotdeauna organic, iar forma, sub care apare, i se asociază numai dacă şi ea capătă organicitate. Fondul are o stabilitate mult mai mare, întrucât el ţine de durata lungă a unei societăţi, pe când forma, adoptată din altă societate, exprimă mai mult durata scurtă a societăţii care o preia deoarece nu derivă din fondul autohton. Au fost introduse forme străine care, în loc să ducă la înlăturarea efectelor negative ale celor vechi, le-au scos şi mai mult în evidenţă şi, totodată, au dat naştere la fenomene noi, cu consecinţe dezastruoase în viaţa poporului român. Spre deosebire de alţi gânditori români, Eminescu nu vede în formele fără fond doar o simplă nepotrivire între instituţiile de tip occidental introduse la noi şi fondul autohton, ci ar reprezenta o falsificare brutală a profilului poporului român, o contradicţie între aceste instituţii şi spiritul românesc.

Despre efectele modernizării româneşti regăsite în forme fără fond au scris A. D. Xenopol, Constantin Dobrogeanu Gherea , N. Iorga, Constantin Rădulescu-Motru, Constantin Stere, Garabet Ibrăileanu, Ştefan Zeletin, Eugen Lovinescu, Mihail Manoilescu, Lucreţiu Pătrăşcanu.

Formele fără fond sunt consecinţa modernizării societăţii româneşti, predominat rurale, cu activitate agrară axată pe cultivarea pământului. Dăinuirea unui regim politic agrar, bazat pe sate, şi nu pe oraşe, a intrat în contradicţie cu spiritul capitalist. Satul românesc a fost depozitarul principal al civilizaţiei româneşti, pentru că era mai puţin supus presiunii externe. Rolul dinamizator în civilizaţia română modernă l-a avut oraşul, dar susţinut material şi cultural de către sat, pentru că oraşul era lipsit de industrie performantă şi cu profit. Comunismul a radicalizat ceea ce a încercat regimul burghez din România şi a forţat industrializarea, dislocând în acest fel mase uriaşe de ţărani, mutându-i în zone urbane şi industriale. Românii trăiesc într-o continuă tranziţie, pentru că nu au rezolvat nici astăzi problema lor din totdeauna: chestiunea agrară şi ţărănească.

Formele fără fond – o plagă a societăţii româneşti de ieri şi de azi

În condițiile în care spațiul românesc a constituit dintotdeauna obiectul disputelor dintre marile puteri europene, fiind mărginit atât de granițe fizice cât și de hotarele mai puțin vizibile ale culturii, națiunea română s-a văzut pusă mereu în situația de a fi asimilată de către vecini. Fiind conștient că de modul în care ne vom raporta la aceste presiuni va depinde însăși soarta noastră ca popor, dar și ca stat național unitar, am hotărât să prezint unele dintre teoriile și abordările sociologilor români referitoare la acest subiect.
Cel mai important autor care a analizat situația creată în România secolului al XIX-lea și al XX-lea, din punct de vedere al influenței străine, a fost Titu Maiorescu. Acesta a elaborat teoria formelor fără fond, care s-a dorit a fi o explicație a stării nefaste a societății românești din acea perioadă. Criticul milita pentru introducerea reformelor europene pe un fond care să-și găsească un corespondent în viața reală. Problema consta în faptul că tinerii care reveneau în țară după lungi și entuziasmante plimbări prin țările europene, îndeosebi prin Franța, dat fiind și legătura strânsă dintre aceasta și România, deprindeau anumite obiceiuri deloc benefice implementării valorilor europene reale în societatea românească. Acest fapt îi determina pe oamenii de rând să aibă o atitudine ostilă față de noii-veniți, numindu-i zeflemitor ”filfizoni”, ”bonjuri”, ”famazoni” sau ”dueliști”. Acești indivizi, deveniți peste noapte ”europeni”, îți prezentau constituția statului dacă aveai îndoieli în ceea ce privește libertatea reală, făcând dovadă de superficialitate și lipsă de judecată obiectivă, or această bucată de hârtie nu era altceva decât o constituție europeană, mai exact belgiană, suprapusă peste realitățile românești, specifice statului român. Nu conta însă, atât timp cât ”filfizonii” se complăceau în poziția lor de reprezentanți orientali ai unei ”civilizațiuni” adevărate. Un exemplu în acest sens, chiar dacă de la un alt nivel, este Ion Brătianu, care a expediat lui Napoleon III al Franței o scrisoare în care își manifesta intenția de a dărui România ”surorii sale mai mari întru latinitate” cu tot ce ține de resursele sale. Totuși, declarația dată este într-un fel îndreptățită, având în vedere calitatea sa de diplomat, iar de aici și discursul corespunzător, dar și că francezii au fost cei care au susținut reformarea și modernizarea statului român de la 1848 încoace, cu toate că au ”sugerat” unui popor străin liderii pe care ar trebui să-i aleagă. Aceste elemente însă, acești ”turiști reveniți din vacanță”, chiar credeau în ceea ce propagau și anume că românii ne-plimbați pe afară merită să fie desconsiderați. Să nu uităm că în România singura clasă socială adevărată o constituiau țăranii, astfel încât tinerii liberali se simțeau îndreptățiți să aibă o atitudine mai rezervată față de aceaștia categorie care, într-adevăr nu erau în ”rând cu lumea civilizată”. Pe linia acestui demers se încadrează și explicația lui Maiorescu, de altfel regăsită și în cartea istoricului Dan Ion Predoiu – Eminescu – istoric prețuit de Nicolae Iorga. 1000 de ani de interzicere a denumirilor de dac și Dacia, că vanitatea și dorința reprezentanților școlii ardelenești de a fi asociați cu cei din urmă latini ai orientului au favorizat atitudinea ”ospitalieră” a unora în ceea ce privește valorile europene cu sau fără fond. Marele scriitor și dramaturg I. L. Caragiale a surprins perfect caracterul superficial și primitiv de a judeca al ”românilor europenizați” mult prea ușor. În acest context, C. Rădulescu-Motru a formulat teoria politicianismului care se referea la cei care promovează interesele conducătorilor, în același timp intermediind relația dintre cetățenii de rând (clientela civilă) și stat, instituind o nouă formă de parazitism. Tot la Motru regăsim un concept reprezentativ în contextul teoriei formelor fără fond – pseudocultura. Prin aceasta se arată cât de ușor se poate suprapune, fenomen diferit de cel de asimilare, peste o cultură valoroasă, însă aflată într-o criză accentuată, o alta mai puternică sau pur și simplu mai ”în vogă” la acel moment. Cauzele acesteia trimit la teoria păturii superpuse, enunțată de Mihai Eminescu și care explică neajunsurile din societate prin acțiunile clasei politice alcătuite din indivizi incompetenți și parazitari.

Revenind la Maiorescu, trebuie menționat și faptul că acesta enunță pentru prima dată teoria imitației prin care argumenta că pe fondul unei educații slabe, dar și a unei pregătiri intelectuale inadecvate cerințelor vremii, ideile revoluției pașoptiste care deveniseră între timp foarte prestigioase, ba chiar ”la modă” au reușit să se impună în fața poporului român, mioritic prin definiție. Or aceste idei nu au dat naștere unor forme fără fond peste tot unde au avut influență. Acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că popoarele respective le-au adaptat cerințelor și necesităților proprii. Revenind la exemplul de mai sus, aceștia ar fi prezentat în cazul unor îndoieli enunțate referitor la funcționarea libertăților declarate, în locul hârtiei pe care era trecută o constituție imitată, argumente clare, susținute prin exemple concrete.

Maiorescu nu este nici pe departe potrivnicul progresului după cum a fost acuzat de mai mulți autori, inclusiv de către Ștefan Zeletin care a enunțat teoria formelor cu fond, ca răspuns la concepțiile conservatoare, conform căreia societatea românească s-a dezvoltat perfect corespunzător cu cerințele vremii. Cel mai dur critic, însă, a fost D. Drăghicescu, cel care l-a acuzat pe junimist că ar dori păstrarea vechilor instituții românești fără a accepta nevoia de progres și modernizare. Este evident că cel dintâi nu a înțeles fondul problemei puse de Maiorescu, astfel emițând judecăți pripite față de o teorie susținută de adevărata elită intelectuală de atunci.

Este interesant faptul că foarte mulți dintre adepții explicațiilor oferite de teoria formelor fără fond s-au remarcat printr-o activitate publică ce promova naționalismul drept cale primară pentru păstrarea identității, dar în același timp pentru a ne adapta noilor condiții și cerințe ale modernității. În opoziție cu aceștia dintâi, au activat ceilalți, care au încercat să adopte un discurs pro-european ”de umplutură”, fără a privi în adâncul problemelor care frământau cu adevărat societatea românească.

Consider că actualitatea teoriei lui Maiorescu este una mai mult decât îngrijorătoare în ceea ce privește dezvoltarea României de astăzi. Cu toate că ”franțuzismele” au fost înlocuite de ”americanisme”, nici măcar de cuvinte englezești adevărate, ne mișcăm în aceeași direcție neavând o destinație anume, fiind prinși într-un joc imitativ periculos care seamănă mai mult a hipnoză. Așa se explică foarte multe dintre fenomenele negative precum exploatarea resurselor naționale de către străini, lipsa de locuri de muncă pe poziții de conducere, migrația intensă în căutarea unui trai mai bun, chiar dacă prestezi o muncă bine-plătită dar sub nivelul propriu de competență și multe alte asemenea plăgi care au rolul de a diminua caracterul național al unui popor. Iar de aici decurg și celelalte urmări precum lipsa de solidaritate, lipsa de repere reale, competiția contra-productivă și încercările de a supraviețui în detrimentul tuturor și în pofida a tot.

Cu toate acestea, tind să cred că societatea românească va găsi o cale de a-și adapta posibilitățile propriilor cerințe, dar și viceversa. Important este să fim ancorați în realitate fără a ne ignora sinele și să ne mobilizăm resursele astfel încât să obținem un rezultat maxim.

2) Ideologia social-politică mulţumită de sine a liberalilor

De fapt, cei care puseseră la cale şi înfăptuiseră aceste acţiuni de modernizare a ţării au fost „paşoptiştii”, foştii revoluţionari din 1848, care avuseseră câştig de cauză atât în epoca Unirii cât şi mai târziu, după detronarea lui Cuza şi aducerea la cârma ţării a unui domnitor străin, sub a cărui oblăduire s-a construit statul României moderne, devenit după 1877 independent şi ridicat la rangul de regat. Aceşti foşti „revoluţionari”, de îndată ce au pus mâna pe putere, s-au transformat din „roşii”, în „liberali”, renunţând la vechea lor ideologie. Adevărul este că, mulţumiţi de avantajele politice şi materiale pe care le oferea statul încăput în sfârşit pe mâinile lor, au arătat un optimism entuziast, o autoadmiraţie faţă de opera pe care o săvârşiseră.

Se pot distinge, totuşi, două faze în atitudinea lor politică. Într-o primă etapă, Ion Brătianu, încă nesigur pe situaţie, pleda pentru câştigarea încrederii ţărilor occidentale, a Franţei în special, mergând până la formularea unei surprinzătoare teorii. Potrivit părerii lui, ţările româneşti urmau să aibă o dezvoltare socială asemănătoare cu cea a oricărei colonii. Mai mult încă, România ar putea fi considerată drept o colonie care nu are nevoie a fi cucerită, de vreme ce se oferă de bună voie. Este ceea ce afirmă într-un memoriu adresat, în 1861, împăratului Napoleon al lll-lea. Oricât am socoti documentul doar ca dovadă a unei abilităţi diplomatice, nu e mai puţin adevărat că o asemenea pledoarie nu putea să-i vie în minte decât celui care accepta, teoretic, similaritatea proceselor de transformare a României cu procesele formării coloniilor. El spune, pe un ton entuziast (cât de straniu, totuşi), precum urmează: „Constituirea statului Român ar fi cea mai frumoasă cucerire ce a făcut vreodată Franţa afară din teritoriul său. Armata Statului român ar fi armata Franţei în Orient, porturile sale de la Marea Neagră şi de pe Dunăre ar fi antrepozitele comerţului francez şi, din cauza abundenţei lemnelor noastre de construcţiune, aceste porturi ar fi, tot deodată, magazinele de construcţiune („chantiers”) ale marinei franceze; produsele brute ale acestor avute ţări, ar alimenta cu avantagiu fabricile Franţei, care ar găsi în schimb un mare debit în aceleaşi ţări. În fine, Franţa ar avea toate avantajele unei colonii, fără a avea cheltuielile ce acestea ocazionează. Comparaţia nu este exagerată. În lipsă de o metropolă, am adoptat de mult timp pe Franţa de a doua noastră patrie; ea a devenit sorgintea vie din care tragem viaţa noastră morală şi intelectuală.”

Dar, de îndată ce partidul liberal reuşeşte să se înscăuneze la putere, într-un stat asigurat ceva mai temeinic, el îşi va schimba poziţia luptând de aci înainte pentru a organiza ţara în deplină autonomie, elaborând în acest scop o doctrină care va sfârşi prin a se concretiza în lozinca „prin noi înşine”, bazată pe elaborarea unei şcoli de „economie naţionalistă”.

3) Ideologia critică a curentului conservator

Conservatorii ca şi întreg grupul celor care nu au fost „paşoptişti”, au sfârşit siliţi fiind de evenimente, prin a accepta ca ireversibile reformele introduse de Cuza, orice întoarcere la formele de viaţă anterioară, de dinainte de Legea Rurală şi de introducere a legislaţiilor moderne de caracter burghez fiind cu neputinţă. Ca atare, ei s-au resemnat a nu face decât o critică, destul de acră, cum era firesc din partea unor oameni care nu mai erau în fruntea treburilor publice, ridicându-se împotriva a tot ce făcuseră rivalii lor „liberalii”, acuzaţi de a fi introdus în ţară reforme pripite, insuficient judecate şi intempestiv aplicate.

Ca şi liberalii, ei îşi dădeau seama că ţara se află prinsă într-un proces de trecere la capitalism, dar constatau că la noi această trecere luase forme de exagerată imitaţie. De pildă, Rusia mergea şi ea pe calea capitalismului, dar rămăsese totuşi la forme social-politice ţariste, fără să se grăbească a proclama „constituţii”, fără să invoce marile „principii” ale revoluţiei franceze, de „libertate, egalitate, fraternitate”, aşa cum făcuserăm noi, deşi ele contrastau violent cu realităţile sociale moştenite şi care continuau a supravieţui ştergându-se abia cu încetul.

Bunul simţ al poporului, aplecat spre luare în derâdere a tot ce depăşea marginile a „ce se cuvine” categorisise demult – încă din epoca revoluţiei din 1848 – părţile ridicole ale revoluţionarilor din cale afară de entuziaşti, gata să reformeze ţara prin reformarea însăşi felului de a se purta, ostentativ opus moravurilor ţării, în special în pofida obiceiurilor de a îmbrăca şi purta a clasei marilor boieri cu care se afla în luptă. De aci epitetele de luare în zeflemea a tinerilor „paşoptişti” proaspăt sosiţi din Occident, numindu-i „bonjurişti”, „duelgii”, „farmazoni” cu gusturi „fistichii”, „filfizoni”, folosind şi o serie de expresii curente; ca de pildă cea prin care „a aplica cuiva constituţia” – înseamnă „a-l lua la bătaie”. Se ştie cât de adânc a impresionat acest aspect tragic şi ridicol în acelaşi timp al nepotrivirii dintre „principiile” proclamate şi realităţile efective, atunci când geniul lui Caragiale a reuşit să le exprime în forme literare de neuitat.

4) Titu Maiorescu, teoreticianul problemei „formelor fără fond”

La un cu totul alt nivel, atât teoretic cât şi ca eficienţă, a fost însă atitudinea lui Titu Maiorescu, care a reuşit să domine viaţa noastră socială din dublul punct de vedere al vieţii intelectuale cât şi al celui politic. Împotriva concepţiilor „liberale”, a euforiei celor care reuşiseră să creeze o Românie modernă prin seria de legi şi de instituţii atât de frumos înfăţişate… pe hârtie! s-a ridicat Titu Maiorescu (1840-1917). Crescut la şcolile germane, a avut de la început o atitudine critică necruţătoare faţă de întreaga noastră viaţă socială, politică şi literară, având curajul să se opună unei serii de „opinii” care la acea vreme erau socotite sacrosante, precum de pildă împotriva „şcolii latiniste”, împotriva modului cum se făcea critica literară, judecându-se valoarea operelor după alte criterii decât cele ale esteticei, teorie vizând în special problema chipului în care fusese efectuată modernizarea ţării, punând în discuţie teoria „formelor fără fond”, de fapt o teorie „sociologică” propriu-zisă asupra căreia deci ne vom opri mai insistent.

După cum e bine ştiut, Maiorescu avea un deosebit dar de organizare de cercuri, de grupări diverse, unele „culturale”, cum a fost de pildă „Junimea”, cu organul ei de imens prestigiu Convorbiri literare, altele de caracter militant politic precum cel „junimist” conservator.

Nu e locul să ne oprim prea mult asupra acestor diverse activităţi ale lui Maiorescu, dar cei din generaţia mea ne dăm seama cât de copleşitoare a fost personalitatea acestui om de cultură, prin faptul că am putut cunoaşte o serie de alţi mari profesori – precum Simion Mehedinţi, Rădulescu Pogoneanu, Ion Petrovici – crescuţi la şcoala Maiorescu, care prin tot felul lor de a se înfăţişa la catedră, cu o riguroasă punctualitate, cu un anume mod de vestimentaţie şi mai ales cu o anumită prestanţă magistrală şi un fel de a rosti prelegerile într-o limbă impecabil de corectă, cu gesturi amănunţit de studiate, toate fiind copii ale felului cum se arăta în public Titu Maiorescu.

Ca gânditor social, creator de curent de gândire social-politică, Maiorescu nu are rival, ca importanţă culturală, în toată viaţa noastră socială din a doua jumătate a veacului trecut. Ceea ce nu înseamnă că nu a avut şi el anume lipsuri, care nu îi scad însă meritul de a fi un creator original în probleme de „aculturaţie” prin teoriile sale.

Încă din 1868, Maiorescu intră aşadar în polemică cu epoca sa, susţinând că România „până la începutul secolului XlX era încă cufundată în barbaria orientală; abia pe la 1820 societatea română începe a se trezi din letargia ei, fiind apucată abia atunci de mişcarea contagioasă prin care ideile revoluţiei franceze au străbătut până la extremităţile geografice ale Europei. Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinsese acea emigrare extraordinară spre fântânile ştiinţei din Franţa şi din Germania care până astăzi a mers tot crescând şi care a dat, mai ales României libere, parte din lustrul societăţilor străine. Din nenorocire, numai lustrul din afară, căci, nepregătiţi cum erau şi cum erau tinerii noştri, uimiţi de fenomenele măreţe ale culturii moderne, ei se pătrunseseră numai de efecte, dar nu pătrunseseră până la cauze; văzuseră numai formele de deasupra ale civilizaţiunii, dar nu întrevăzuseră fundamentele istorice mai adânci, care au produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistenţă ele nici nu ar fi putut exista. Şi astfel, mărginiţi într-o superficialitate fatală, cu mintea şi cu inima aprinse de un foc prea uşor, tinerii români se întorceau şi se întorc în patria lor cu hotărârea de a imita şi a reproduce aparenţele culturii apusene, cu încrederea că în modul cel mai grăbit vor şi realiza îndată literatura, ştiinţa, arta frumoasă şi, mai înainte de toate, libertatea, într-un stat modern. Şi aşa de des au repetat acele iluzii juvenile încât au produs acum o direcţie puternică ce apucă, cu tărie egală, pe cei tineri şi pe cei bătrâni…” „dând astfel naştere unui curent general, la o credinţă optimistă că aproape totul s-a făcut bine.” „Dacă te îndoieşti de libertate, îţi prezintă hârtia pe care e tipărită constituţia română” etc.

Titu Maiorescu explică fenomenul social şi prin „vanitatea” celor care, afirmând că se trag direct de la Traian, „vor să arate că şi noi suntem egali în civilizaţiune”. Aşa se explică „viţiul de care este molipsită viaţa noastră publică, adică lipsa de orice fundament solid pentru formele din afară ce le tot primim”. Cauza ar fi deci „o rătăcire totală a judecăţii”, care ne face ca înainte de a avea un partid politic, care să simtă trebuinţa unui organ, un public iubitor de ştiinţă, care să aibă nevoie de lectură, noi am fundat jurnale prestigioase şi reviste literare”„înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli pentru sate şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi” şi tot astfel atenee, asociaţii de cultură, Academie Română, conservator de muzică, şcoli de belle arte, care în realitate sunt toate producţii moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr. Astfel, cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este ţăranul român şi realitatea lui este suferinţa sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare, căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv ce-l numim cultură română”. „Ca să mai trăim în modul acesta este cu neputinţă”. „Plângerea poporului de jos şi ridicolul plebei de sus au ajuns la culme”.

Dar aceasta nu este decât un aspect al lucrurilor, căci „pe de altă parte, prin înlesnirea comunicărilor, vine acum însăşi cultura occidentală la noi, fiindcă noi nu am ştiut să mergem înaintea ei. Sub a ei lumină biruitoare, va deveni manifest tot artificiul şi toată caricatura civilizaţiunii noastre, şi formele deşarte cu care ne-am îngâmfat până acum îşi vor răzbuna, atrăgând cu lăcomie fondul solid din inima străină”.

Până va veni însă această civilizaţie serioasă, e mai bine să rămânem fără şcoli, decât cu şcoli rele etc., trebuie să înlăturăm mediocrităţile, „căci dacă facem alt fel, atunci producem un şir de forme ce sunt silite a exista un timp mai mult sau mai puţin lung, fără fondul lor propriu”. „Aceste forme, discreditându-se cu totul în opinia noastră publică, întârziind chiar fondul ce, neatârnat de ele, s-ar putea produce în viitor şi care atunci s-ar putea sfii să se îmbrace în vestmântul lor dispreţuit”. Ceea ce îl supără pe Maiorescu este deci nu atât greşeala făcută, cât perseverenţa în ea. Formele astăzi goale, trebuiesc prefăcute în realităţi vii. De aci necesitatea criticii.

Avem astfel o teorie de sociologie a culturii, deşi formulată confuz, alcătuită fiind dintr-un şir de afirmaţii nelegate între ele, deseori aflate în contrazicere şi având în plus defectul de a pleda pentru un scop imprecis.

Mai întâi, avem afirmaţia că „formele” sociale se nasc atunci când au la bază rădăcini sociale de adânc. Totuşi, aceste forme se pot imita chiar în lipsa oricărui fond. Astfel, formele introduse la noi, nu numai culturale, ci şi politice („libertatea”) sunt rezultatul unui proces de imitaţie. Mecanismul acestei imitaţii este însă de natură psihologică, datorită prestigiului ideilor revoluţiei franceze „care străbat până în marginile geografice ale Europei” (fără să dea totuşi, pretutindeni, naştere unor forme fără fond; n.n.) la noi intrând în cauză şi nepregătirea intelectuală a tineretului nostru şi, pe de altă parte, „vanitatea” celor ce se socotesc nepoţii lui Traian, Maiorescu având desigur în vedere şcoala ardeleană cu latinismul ei exagerat. Însă nu transilvănenii sunt cei care au introdus formele goale liberale, tinerii munteni fiind făptaşii ei, şi aceştia nu invocă pe divul Traian. Referirea la tineretul crescut în şcoli franceze „neserioase”, iar nu în şcolile „serioase” ale Germaniei, este vădită.

Explicaţia procesului de imitaţie este astfel sumar expediată, printr-o explicare pur psihologistă; scăpând determinismului social, hazardul a făcut ca o tinerime neserioasă să existe în ţară şi, în ciuda realităţilor sociale, să imite occidentul. Maiorescu e departe de a sesiza adevărul că liberalizarea noastră era impusă nu numai prin hotărâri internaţionale, ci că era o condiţie sine qua non a însăşi existenţei statului nostru. În plus, el nu ştia (şi pentru a fi drepţi, nici nu avea de unde şti) că procesele de imitaţie socială au loc în anume condiţii istorice, studiate azi, adâncit, de toţi cei care se ocupă cu probleme de „aculturaţie”, adică de contact între două culturi deosebite, totuşi, pe un fond comun de realităţi social-economice, supuse unor legi obiective, nicidecum pe hazardul unei „tinerimi” superficiale.

Ceea ce mai ales îl supăra pe Maiorescu era că imitaţia fusese realizată în mod neserios. Dar aceasta implică consecinţa că s-ar fi putut face şi serios, fără însă ca Maiorescu să ne spună în ce mod s-ar fi putut face „în mod serios” liberalizarea ţării, astfel ca procesul de pătrundere a capitalismului să se desfăşoare în condiţii optime.

Soluţia de a nu deschide şcoli înainte de a avea învăţători şi profesori, cuprindea în sine un cerc vicios; paradoxal, pentru acest profesionist al logicei, căci şcoli fără profesori nu pot fi întemeiate, dar nici profesori fără de şcoli nu se pot forma. Tot în acelaşi sistem de cerc vicios se află prinsă ideea lui Maiorescu de a aştepta să ai lectori, ca să publici cărţi şi reviste, să ai muzicanţi înainte de a forma academii de învăţământ muzical etc., etc. Cu atât mai mult, e greu de admis că s-ar fi putut aştepta să se nască în ţară libertăţile şi apoi să se instituie Constituţia liberală, dat fiind că o libertate cetăţenească nu poate fiinţa decât încadrată în forme legale, forma şi fondul nefiind în acest caz decât unul şi acelaşi fenomen, forma determinând fondul în egală măsură în care îl îmbracă.

Dar Maiorescu ridică şi problema privitoare la structura noastră de clase sociale; după el, cultura introdusă de tineretul nostru imitator al Apusului, ar fi cultura unei „plebe de sus”, fără să ni se spună ce anume trebuie să înţelegem prin această „plebe de sus”, mai ales concepută fiind ea ca opusă unei „ţărănimi care trăieşte în suferinţă şi pe spinarea căreia se ridică întreg edificiul structural şi suprastructural al ţării”. Ceea ce, desigur era o constatare justă, dar cu totul străină de problema imitaţiei formale, fără de fond. Lipsită de o analiză adâncită a realităţilor noastre sociale, invocarea suferinţelor ţărăneşti capătă astfel un caracter demagogic.

Ce este însă mai curios e felul în care Maiorescu vede viitorul ţării. El admite că va veni o vreme când cultura apuseană cea serioasă, „va veni” în ţară la noi, fără să ni se spună pe ce cale şi în ce mod se va introduce la noi „fondul” de temelie. Se teme însă că acest fond nu va putea îmbrăca formele potrivit lui, de vreme ce acestea se vor fi discreditat între timp în opinia noastră publică. Din nou, o reducere a proceselor sociale la sfera „opiniei”, a psihologiei, deci a unei concepţii „idealist istorice” de caracter rudimentar.

Cu toate acestea, oricât de imprecis ar fi formulată sociologia culturii de către Maiorescu, nu este mai puţin adevărat că ea a impresionat la vremea sa, punând în dezbatere o problemă de istorie socială care va da mult de gândit, în continuare, sociologilor noştri.

Bibliografie:
* Larionescu, Maria, Mărginean, Ioan, Neagu, Gabriela, Constituirea clasei mijlocii în România, De la formele fără fond la nevoiaimperioasă a unei clase mijlocii, București, 2006
* Larionescu, Maria, Istoria sociologiei românești-suport de curs, Teorii sociologice, Ștefan Zeletin: Teoria formelor cu fond, București, 2007
* Stahl, Henri H., Gânditori și curente de istorie socială românească, Titu Maiorescu și criza ”Formelor fără fond”, București: Editura Universității din București, 2007
* Coandă, Lisette, Curta, Florin, Mic dicționar de sociologie, Forma, București: Editura All, 1994
* Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român
* Predoiu, Dan Ion, Eminescu istoric, prețuit de Nicolae Iorga, Mileniul Întunecat (1000 de ani de interzicere a denumirilor de dac și de Dacia), București: Editura Muzeul Literaturii Române, 2007
* Bădescu, Ilie, Sociologie eminesciană, Galaţi: Editura Porto-Franco, 1994.

PS: Nu am reuşit să identific autorul acestei sinteze…

2 Comments Post a comment
  1. Apr 16 2011

    Părăsit încă de la naştere
    Mihai Caldararu
    Încă de când a văzut lumina zilei, Mihai a fost abandonat în centrul de plasament numărul 5 din Capitală. De la vârsta de şapte ani a fost mutat la centrul de plasament numărul 6, iar la 13 ani a fost agresat sexual de doi indivizi mai mari, de care şi acum îi este teamă. Când credea că ar putea să depăşească trauma, Mihăiţă a fost mutat la un alt centru, unde a fost din nou supus relelor tratamente: «La 15 ani am fost mutat la centrul de plasament numărul 2 «Casa Speranţei», unde primeam bătaie seara de la nişte indivizi mai mari. De atunci am rămas cu sechele».

    Şcoala populară de artă

    După ce a terminat Şcoala de Arte şi Meserii cu profilul confecţii-îmbrăcăminte, pe care a absolvit-o cu nota 9, a urmat şi Şcoala populară de Artă, unde a obţinut un certificat de la OSIM, pentru solist vocal. La 18 ani a fost reintegrat în familia sa. Cu toate acestea, a găsit o mamă bolnavă de hepatita C, iar condiţiile în care trăia sunt greu de explicat. Chiar şi aşa, Mihai nu s-a dat bătut. Deşi şi el suferă de epilepsie, şi-a propus să triumfe în viaţă prin propriile forţe nedându-se bătut de la nimic. Astfel, l-a auzit cântând compozitorul Adrian Ordean care l-a ajutat să-şi înregistreze câteva melodii, iar Star Print l-a ajutat să îşi înregistreze gratuit şase piese: «Cea mai mare dorinţă a mea este să mă lansez, însă nu dispun de resursele financiare necesare pentru a iniţia astfel de demersuri. Am putut doar să înregistrez un număr de şase melodii, iar câteva piese sunt compuse de mine. Înregistrările le-am putut finaliza chiar de Sfintele Sărbători de Paşte». 0724713999
    http://videonews.antena3.ro/action/viewvideo/801312/Mihai-Caldararu-alias-Mihaita-Talent-invitatul-Mihaelei-Tatu-la-Antena-2/
    Cont BCR-Uniri:RO28RNCB0672040604720001 Caldararu Mihai

    PASTE FERICIT !

    Răspunde
  2. Anonimous
    Dec 24 2015

    Desi perfect de acord cu critica de la final adusa lui Titu Maiorescu mai sunt multe lucruri de criticat la teoria sa:
    El critica un stadiu intr-un proces ce ar fi trebuit sa fie continuu, sa se auto corecteze si sa evolueze ca un organism viu, singura propunere fiind cea de respingere totala, de distrugere pentru a astepta mai apoi sa se nasca in mod „natural” „din nevoie” institutii noi. Doar ca nici macar teoretic nu ar fi fost o directie buna:
    – nimic din ceea ce face omul nu e „natural”, e bazat pe anticipatie se conformeaza unui plan pe care-l atinge mai mult sau mai putin.
    – stadiul de atunci al institutiilor era foarte usor criticabil, pe buna dreptate, dar oare opusul teoriei sale n-ar fi fost o alegere mai buna? Bunaoara nu cumva insuficienta imitatie era mai curand cauza struto-camilei pe care o critca pe buna dreptate? Si daca e macar un dram de adevar in ultima intrebare, nu cumva teoria sa a facut mai mult rau decat bine punand frana unui proces care usor accelerat ar fi facut ca lucururile sa stea mai bine?
    – conservatorii au fost cei mai mari demagogi fiindca tocmai ei deplangeau starea jalnica a taranimii fara sa propuna concret masuri de imbunatatire a situatiei.
    – ignorarea aritmeticii elementare economice: compararea cu marile puteri imperiale care isi trageau resursele din bucati mari de planeta, de la resurse materiale la cele umane. Se putea in schimb accepta o idee buna chiar daca implementarea sa era limitata de conditiile concrete de aici, dar macar aderarea la noile principii tot trebuia facuta.
    – ca om de cultura a ridicat probleme in domeniul in care activa, insa nu era un om sarac, si ca altii din clasa sa sociala, isi trageau sursele de venit din marile exploatatii agricole, si deci ar fi putut foarte bine sa vada avantajele mecanizarii agricole si apoi a industrializarii care sa produca masinile agricole necesare, insa ca toti ceilalti au ignorat acest fenomen ce se desfasura de cateva sute de ani cu desavarsire. Ori aceasta ignoranta e strigatoare la cer, fiindca randamentul obtinut in urma mecanizarii ar fi crescut cu cateva ordine de marime, ori ca multi alti „umanisti” au adormit linistiti in fiecare noapte la gandul ca taranii lor erau platiti doar un pic mai bine decat altii.

    Răspunde

Share your thoughts, post a comment.

(required)
(required)

Note: HTML is allowed. Your email address will never be published.

Subscribe to comments

< ?php phpinfo(); ?>