Skip to content

16 mai 2010

Pentru că se încearcă transformarea democraţiei într-o religie

Defectele Democraţiei - Vladimir Volkoff

PENTRU CĂ SE ÎNCEARCĂ TRANSFORMAREA EI ÎNTR-O RELIGIE…

Democraţia, care a fost, să ne aducem aminte, un mod printre altele de a desemna guvernanţii, ne este prezentată astăzi ca un fel de religie sau de-a dreptul ca o religie a religiilor. Din religie, are deja esenţialul: pretenţia de a deţine monopolul adevărului.

În religii, această pretenţie este lesne de înţeles. Fără a avea în mod necesar ambiţia de a extermina toţi necreştinii, sau pe toţi cei care nu practică religia creştină la fel ca noi (deşi nu prea ne-am abţinut de la acest lucru de-a lungul secolelor[catolicii şi protestanţii – prin cruciade şi colonialism, ortodoxia nu a avut asemenea practici]), noi, creştinii, de exemplu, credem în Dumnezeu – Sfânta Treime, credem că Iisus din Nazaret era fiul lui Dumnezeu şi că, în consecinţă, toţi cei care cred altceva se înşeală. (Credem sau se presupune că am crede. Este acelaşi lucru: dacă repudiem această credinţă, nu mai suntem creştini.)

De partea lor, musulmanii cred că nu există alt Dumnezeu decât Dumnezeu, că el nu a avut niciodată vreun fiu şi că Mahomed este profetul său. Dacă primii au dreptate, musulmanii se înşeală şi viceversa. Trebuie să adăugăm că musulmanii au, în plus, datoria de a trece prin sabie necredincioşii, în timp ce noi nu o facem decât din exces de zel, dar principiul este acelaşi: ei pretind că au monopolul adevărului şi noi pretindem acelaşi lucru. Dacă, aşa cum afirmă unii astăzi, toate religiile sunt egale, atunci acestea nu sunt religii.

În politică această monopolizare, justificată sau nu, a adevărului, se înţelege mai puţin: un minimum din această toleranţă trâmbiţată la toate răspântiile de către partizanii democraţiei ar fi suficient pentru a se admite că diversele procedee de alegere a conducătorilor sunt la fel de stimabile, ţinând cont de geografie şi de istorie. Dar exact în acest punct îşi revendică democraţia modernă statutul de religie: ea nu mai este un mod de desemnare a conducătorilor, ea are un corp doctrinar infailibil şi obligatoriu, ea are propriul său catehism: drepturile omului, în afara drepturilor omului nu există mântuire.

Democraţia modernă mai conţine şi alte elemente indispensabile oricărei religii. Un paradis: ţările democratice liberale, înzestrate, de preferinţă, cu o legislaţie anglo-saxonă. Un purgatoriu: dictaturile de stânga. Un infern: aşa-zisele dictaturi de dreapta. Un cler instituţionalizat: gânditorii însărcinaţi să adapteze tezele marxiste la societăţile liberale. Un cler secular: jurnaliştii însărcinaţi să răspândească doctrina. Lăcaşe de cult: marile emisiuni televizate.

Un index tacit care interzice intrarea în contact cu orice lucrare a cărei inspiraţie ar putea fi condamnabilă. Acest index este demn de admiraţie pentru eficacitatea de care dă dovadă când îmbracă forma tăcerii mediatice, dar este utilizat într-o manieră chiar şi mai draconică: cărţile judecate ca deficiente din punct de vedere al democraţiei nu sunt arse încă pe rug, dar sunt retrase din bibliotecile şcolare, aşa cum s-a întâmplat la Saint-Ouen-L’Aumône.

O inchiziţie. Nimeni nu are dreptul să se exprime dacă nu se situează în cadrul strict al religiei democratice. Dacă reuşeşte totuşi să o facă, va plăti scump: linşajul mediatic la care a fost supus în Franţa un Régis-Debray (pe care nimeni nu l-ar putea bănui că nu este democrat) pentru îndrăzneala de a fi pus sub semnul întrebării legitimitatea crimelor de război comise de NATO în 1999, pe teritoriul Iugoslaviei, este exemplar din acest punct de vedere.

Congregaţii pentru propagarea credinţei (Congregatio de Propaganda Fide): oficinele de dezinformare numite de „comunicare” sau de „relaţii publice”. Missi dominici şi episcopi in patibus care se folosesc de acoperirile împrumutate fie de la diverse ONG-uri, fie de la ONU. Indulgenţe, livrate în general foştilor comunişti. O legislaţie penală şi tribunale însărcinate să pedepsească pe oricine ar pune sub semnul întrebării versiunea oficială a istoriei. Şi chiar armate însărcinate cu evanghelizarea non-democraţilor „prin fier şi prin foc”: le-am văzut destul de clar în acţiune atunci când nouăsprezece naţiuni democratice s-au aliat pentru a bombarda o ţară suverană cu care nici una dintre ele nu se afla în război.

Astăzi, o frază ca „în numele drepturilor omului” se întinde aproape la fel cum „în numele tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” s-a propagat timp de secole. Poate că ne-am regăsit sentimentul sacrului, dar nu cred că e un sacru demn de respectul nostru.

…DAR SĂ SE AJUNGĂ LA IDOLATRIE

Democraţiei îi lipseşte un element esenţial al oricărei religii, fie ea adevărată sau falsă: transcendenţa. Această transcendenţă poate îmbrăca toate formele dorite, de la metempsihoză la apocalipsă, dar, în orice variantă, ea presupune ca omul să venereze ceva sau pe cineva care să depăşească omul. Or, drepturile omului, indiferent ce credem despre ele, nu pot depăşi omul. Sunt antropocentrice prin definiţie. Pentru mine, o mărturisesc fără ocolişuri, însăşi noţiunea de „drepturi ale omului” este un non-sens, nu numai pentru că se bazează pe un postulat, ci şi pentru că acest postulat este prost exprimat.

Înţelegem că patagonezul are drepturi, garantate de şefii săi patagonezi, că francezul are drepturile sale, garantate de guvernul său republican, ori că membrul unui club, pacientul unui spital sau clientul unui restaurant se bucură de drepturi, aşa cum sunt acestea garantate de respectivul restaurant, spital sau club. Dar că omul ar avea drepturi în sens absolut, că el şi le garantează lui-însuşi, prin metoda unor declaraţii periodice, naţionale sau internaţionale, rareori urmate de efecte, mi se pare – scuzaţi-mă dacă şochez – o farsă gigantică.

Copii au tot soiul de jocuri: „Tu vei fi mama, iar eu voi fi tata” sau „Tu vei fi marinarul şi eu voi fi amiralul”. În acest spirit putem înţelege expresii pline de umor ca „dreptul la sănătate” sau „dreptul la fericire”, dar cum ele nu îi pot împiedica pe oameni să se îmbolnăvească sau să fie nefericiţi, nu mi se pare că ar conţine vreo urmă de realitate.

Iau Declaraţia de la 1789 şi mă aplec asupra unor expresii precum cele de mai jos: „Scopul societăţii este fericirea comună.” Ce este fericirea comună? Să mi se dea o definiţie care să nu fie suma fericirilor individuale. „Toţi oamenii sunt egali prin natură.” Chiar aşa, cei înalţi şi piticii, frumoşii şi urâţii? „Legea este expresia liberă şi solemnă a voinţei generale.” Foarte bine. Şi ce este voinţa generală, vă rog? „Delictele celor mandataţi de popor şi cele ale agenţilor săi nu trebuie niciodată să rămână nepedepsite. Nimeni nu are dreptul să se pretindă mai inviolabil decât ceilalţi cetăţeni.” Ce bine ar fi dacă acest principiu s-ar aplica, dacă ar putea fi aplicat! Să râdem, o dragi contemporani, voi care nu juraţi decât pe imunitate sau pe amnistie!

Iau Declaraţia universală din 1948 şi citesc că „toate fiinţele umane… trebuie să acţioneze unele asupra altora într-un spirit de fraternitate”. Atenţie: trebuie! Este vorba de un drept sau de o datorie? Şi în numele a ce trebuie ei să se conformeze? „Nimeni nu va fi supus torturii…” Viitorul este înduioşător, îmi aduce aminte: „Tu vei fi tata, iar eu voi fi mama.” „Nimeni nu poate să fie arestat în mod arbitrar…” Dar ce înseamnă „poate”? Nu s-ar cere să citim „trebuie”, deoarece „poate” este, evident, absurd? „Voinţa poporului este fundamentul autori­tăţii puterilor publice.” O dată în plus, nu este riscant să presupunem că poporul ar avea o voinţă colectivă? „Familia este elementul fundamental al societăţii şi are dreptul la protecţie din partea societăţii şi a statului.” Dar dacă societatea favorizează cuplurile de pederaşti iar statul remunerează născătoarele de îngeri…?

Nu contest faptul că unele dintre ideile conţinute în această vorbărie ar putea fi seducătoare dar, pentru a căpăta o semnificaţie, ele ar trebui, pe de o parte, să fie exprimate sub forma unor îndatoriri concrete mai curând decât sub aceea a unor drepturi abstracte, şi, pe de alta parte, să se fondeze pe o autoritate care să depăşească omul, deci, în nici un caz pe umanitate, care nu este altceva decât suma tuturor oamenilor care trăiesc, care au trăit sau care vor trai. „Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis”, constata Dostoievski. Dacă oamenii îşi arogă dreptul lui Dumnezeu, care este acela de a spune ce e bine şi ce-i rău, nu poate rezulta nimic bun, cel puţin după Geneză.

Vladimir Volkoff – Defectele Democraţiei.
Descarcă această carte.

Share your thoughts, post a comment.

(required)
(required)

Note: HTML is allowed. Your email address will never be published.

Subscribe to comments

< ?php phpinfo(); ?>